Inspir prin ‘te’, ajung la ‘i’,

Sar peste semicercul ‘u’.

Expir prin ‘b’, te rog eu, zi,

Cum imbratisezi litere tu.

E firesc un ‘e’ curand,

Ceva mai jos, spre coaste.

Unde-‘s’ cu buricul degetului, bland,

Cercetand tinuturi vaste.

Nu stiu unde sunt, nimeni nu stie.

Fiinta mea traieste uneori

Doar in tinuturi din hartie.

Doar in tinuturi din nori.

Si trag de mine sa mai merg,

Macar incet sa tot incerc,

Coborand trepte ce se sterg,

Spre un mult prea-nalt semicer’c’.

Reclame

Inot deja de prea mult timp printre pierderi si goluri in stomac. Si ma mai inec, si mai respir sub apa si ochii mi se umplu cu roua si simt pe fata cum se rostogolesc norii.

Nu mai stiu ce am promis si nu mai stiu de ce nu mai vorbim si nu mai stiu daca mai pot vorbi si doar privesc tacerea care ma asteapta cu un brat de flori pe o banca. Dar multa mare e-ntre noi si eu tot nu stiu sa inot. Doar stau in ploaie si imi imaginez…

Când plecăm din noi

Şi nimeni nu ne mai întoarce…

Îi citeam pe față durerea. Trasam cu privirea fiecare clipire şi vedeam că vrea să plece. Ar fi vrut să accept şi să nu mai insist. Cea mai purā formă de egoism e să nu laşi oamenii să plece doar ca să nu-ți lipsească ție.

Mă implora să tac. Mă privea cu ochii ei blânzi confirmându-mi sfârşitul. Mâinile ei se odihneau pe brațele mele. Nu mai voia să mă strângă. Nu mai voia să zică nimic.

Ce glumă proastă-i viața.

Sa nu te-ascunzi cand nu mai poti

Sa razi, sa plangi, sa mergi, sa stai.

Am invatat ieri printre morti

Ca daca n-ai nu poti sa dai.

Sa nu te-ascunzi cand nu mai crezi

In vise, teluri si-alte prostii.

Invat de ieri, dupa cum vezi,

Sa nu mai car nimicnicii.

Sa nu te-ascunzi cand sa respiri

Nu-ti mai e dat de vreme lunga.

O moarte ti-a luat iubiri,

O moarte l-a facut sa planga.

Sa nu te-ascunzi cand nu mai vrei

Sa stiu de tine si de suflet.

O moarte m-a-nvatat ca iei

Zgomotul chiar si din urlet.

freamăt

Alunecările de suflet în noapte,

Dulci foşnete de cearceafuri curate,

Trag cu ele sânge prin piele,

Drumuri pustii împânzite de iele.

Alerg împiedicat spre munți înalți,

Lungi rostogoliri de muşchi împăiați.

Culeg sub unghii verdele ochilor mei,

Alung peste umeri vorbele de zei.

De râsu-mi plânsu-mi se amuză,

De gură lacrima se-agață-n buză.

Molcom trag pământu-mi deoparte,

Dulci foşnete de cearceafuri curate.

O mana-ntinsa mecanic spre cutie;

Un deget apasand firav pe geam.

Ce n-a murit acolo vesnic o sa stie

Ca pe brate te port, in suflet te am.

Si poate pamantul ar lua-o la vale

Si poate Schrodinger m-ar spanzura,

Dar as pluti oricand pe sub mainile tale,

As amuti pe veci sub respiratia ta.

Cand dispari te-aud mai tare si cand nu

Ma trag tot mai departe de pat.

Permanent m-ascund in tine, tu

Intelege ca in cutie sunt eu exilat.