cine, de ce, ești?

de dinainte să te trezești îți zăresc un surâs triumfător pe buze și tot universul o ia razna încercând să-mi dau seama de ce încă de când am adormit lângă tine, tot pe tine te-am visat. de parcă n-ai fi fost aici deja și te-aș dori mai mult decât exiști deja în toate planurile și în întregul tău.

parcă sunt tunete și fulgere în corpul meu când te citesc, când te zăresc cu colțul ochiului pe undeva. m-aș fi putut sinucide de nenumărate ori până acum și tot aș fi trăit de ajuns de când ne cunoaștem și până la momentul morții. stare de calm și cea mai intensă agitație – tot ce se bate în mine – și, când una, când alta, preia frâiele acțiunilor mele. agitația cea mai puternică o simt îndrăgostită fiind, dar e interioară, e a mea și atât! asta de acum e mai mult de atât – e imposibilitatea stăpânirii, forța de neoprit și nu mai e doar a mea, e a tuturor celor din jur, e a lumii, a universului în sine. cine ești și de ce ai puterea asta?

nu pot să realizez exact dacă ți-am văzut ochii sau doar mi-am imaginat, deși mereu am o vie imagine a lor în minte, deși mereu am senzația că ești mai mult decât ar trebui să fii și te percep mult prea intens. îmi înmoaie carnea și oasele și nu mai pot înțelege nimic din exterior, nu mai pot crede că am făcut până acum cele mai bune alegeri pentru că acum nu sunt lângă tine. cu toate astea, mi-e așa de frică de tine! cine ești?

quality life

în fiecare seară mai fumez câte o țigară – doza de liniște înfășurată în hârtie -, stând pe iarbă, ascultând greierii și zgomotul satului, cu berea lângă piciorul drept, afundată în iarba înaltă. uneori îmi admir tenișii ca să nu mai văd lumea. mai apare câte o pasăre lângă mine. încă nu am pe telefon melodia care mă liniștește. ar fi o idee bună să o am aici, pentru orice eventualitate, să nu mai abuzez de puterea mea de a mă calma. toată oboseala asta mă ajută să ignor viața, și așa totul e cât de la locul lui se poate. dacă nimeni nu vorbește despre lucruri deosebite, nu-i așa dragul meu McGregor?

poate m-ar mai salva ea… doar dacă aș avea zvâcul să o sun. mi-e rușine, deși poate că ea s-ar bucura. nu ne-am mai auzit de atât de mult timp… prea mult ca să mai pot respira regulat. trag aer în piept și-apoi fac economie. lumea asta nu merită risipa. e greu cu aerul de calitate.

happiness

we all seek happiness in this life. sometimes it feels like some of us just provide it. that’s because one second we’re close to it and in the next one it’s miles away.
if I could measure my happiness in all these tears, then I would be one lucky bastard. but I’m not. I wanted to be there. now I just want to write a suicide note, just in case. something’s wrong, honey, and I hope it’s just a wrong feeling I have.
be happy.

doi neuroni

nu toate iubirile sunt potrivite, deși există.
habar n-ai tu cât de mult înțeleg contexul în care te zbați. asta mă bucură. să înțelegi un om nu e lucru ușor. totodată, mă întristează. asta pentru că te vreau, pentru că deși m-a speriat faptul că te gândești de-acum la viitor și stabilitatea ta, recunosc că aș sta o viață și jumătate lângă tine.

acum nu-mi permit decât să aștept nerăbdătoare un mesaj, să mă întreb dacă e prea mult să-ți scriu, dacă te sâcâi, dacă ar fi normal să vin să te văd din două în două săptămâni…

aș vrea să-ți dai seama sigur dacă aș putea fi eu cea de lângă tine și, oh, nici nu știi cât mă rog să fie așa! te cam joci cu mintea mea și nici nu cred că realizezi. noroc că mă tachinezi. ce mă fac eu cu tine?

am doar doi neuroni, gândesc mai mult cu o chestie care bate în piept și mereu uit cum îi zice.

În mare

„E o muză-n mare.
M-a strigat încă din zori.”

Cu buzele abia dezlipite de ceașca de cafea,
Pas după pas se-ndrepta spre ea.
Dealuri, câmpii, ploi, răsărit –
Ce nu sfâșie omul ca să fie iubit?
Genunchii se-ndoiau a moarte și copacii a furtună,
Numai sufletul încalte se-ndoia de-aur cunună.

Către apa unde muza se ascunde de ochi reci
Fuge mai nebun ca dorul, mai brav ca oricare dintre regi.
Prăbușirea în nisip nici c-a fost cândva mai dulce,
Iar picioarele-i subțiri nicicând nu-l vor mai duce.
Dar e-aici și-aici e-acasă, chiar cu inima istovită,
Nu se-nseninează gândul la a lumii lui iubită?

Și strigă cu glasu-i moale, cu ultima suflare din piept:
„Sunt aici, iubită dragă, căci eu vin, nu te aștept”
Se sparg valuri mari de mal și nisipul orbește zarea –
„Nu vreau rai, nu vreau țărână; tu-mi ești văzduh, tu-mi ești și marea.”
Dar din mare doar tăcere și din cer numai un soare.
Nebunului dă-i doar un vis și un gram de nerăbdare.

E o muză-n mare.
Te-a strigat încă din zori.

„E o muză-n mare. M-a strigat încă din zori.
Poartă-n colțul drept al gurii un sărut plin de fiori
Și pe buze – numai vise, căci doar aproape de le-atingi
Poți orice pe lumea asta să ai și să învingi.”

„E o muză-n mare. M-a strigat încă din zori
Şi pe plaja pustie, cu capul acoperit numai de nori,
Eu sunt aici şi-aici mă-ngrop cu fiecare clipă
Eu sunt aici şi-aici trăiesc, lâng-a mea iubită.”